Într-o perioadă a istoriei în care poveștile de succes din industria designului de mobilier abundau încă și mai pregnant de testosteron decât în zilele noastre, Ray Eames, o tânără din Sacramento cu ochii vii de curiozitate și zâmbetul larg, avea să scrie propria abatere de la regulă.
În economia celebrității cuplului Eames, poate cel mai îndrăgit duo al industriei, multe detalii despre Ray se pierd: de la cele mici, ca numele ei real, Bernice Alexandra Kaiser, de pildă, până la cele semnificative, precum contribuția ei individuală la nașterea expresionismului abstract în America și în cele din urmă, la redesenarea vieții de zi cu zi a americanilor după a doua jumătate a secolului XX.
Înalt, robust, enigmatic, Charles era la fel de carismatic ca oricare celebritate hollywoodiana a vremurilor. Scundă, durdulie și senină, Ray rămânea adesea în spatele reflectoarelor. Charles era cel căruia i se acordau premiile, cel hăituit de presă și cel căutat de titanii corporațiilor care îi vânau expertiza în identitate vizuală.
Însă potrivit întocmai spuselor lui Charles, în ceea ce privea efortul, imaginația și abilitatea, Ray era implicată în egală măsură. Despre Ray spuneau angajații biroului Eames că era cea mai puțin visătoare, cea întreprinzătoare, cea înconjurată de sute de notițe, cea care ținea, ca o plasă zdravănă atotcuprinzătoare, lucrurile în loc.
Manifestate, în adolescență, sub forma delicatelor păpuși din hârtie cu outfituri extrem de minuțioase, înclinațiile artistice ale lui Ray aveau să capete substanță în New Yorkul anilor 30 sub îndrumarea pictorului german Hans Hoffman, o figură pivotală în expresionismul abstract și în cultura americană postmodernă.
Una dintre lucrările ei cunoscute din acea perioadă, ”Hoffman Love from Buddha”, ilustrează îndeaproape fascinația lui Ray pentru culoare și înțelegerea ei profundă pentru formă și structură, ce aveau să se regăsească, mai târziu, în piesele create alături de Charles.
Ray și Charles s-au cunoscut la Academia de Artă Cranbook, în 1940, pe când acesta era directorul departamentului de design industrial. Cranbrook era mai mult decât o universitate, era un mindset: aici, Ray a avut ocazia să se familiarizeze cu o serie de domenii noi, precum țesătoria, ceramica sau fotografia. Charles însuși experimenta alte domenii decât arhitectura, cel pe care îl studiase. Alături de partenerul său, Eero Saarnien, începea să jongleze cu ideea de modelare tridimensională a lemnului, pentru a produce piese de mobilier inovatoare.
Împreună cu Saarinen și cu implicarea unei echipe din care făcea parte și Ray, Charles câștiga competiția ”Organic Design in Home Furnishings” organizată de Muzeul de Artă Modernă din New York, în 1940.
Un an mai târziu, Ray și Charles se căsătoreau și începeau o viață nouă în Los Angeles, unde prindea rădăcini o carieră impresionantă nu doar în designul de mobilier, ci și în alte domenii precum arhitectură, fotografie, film și entertainment.
Tot timpul cu un pas înaintea tehnologiei și a curentelor artistice, cei doi au devenit rapid cunoscuți, în anii 1950, pentru abordarea revoluționară a materialelor și a metodelor de producție în industria de mobilier.Tot ceea ce realizau avea în spate credința că la baza designului stă un skill uman, ce ține de viață, mai degrabă decât unul profesional.
Rezultatele extraordinare ale muncii lor se regăseau întotdeauna la întâlnirea dintre priceperea tehnică, de arhitect, a lui Charles, și viziunea artistică a lui Ray, reflectată în culori, forme și detalii estetice.
S-a scris uneori, despre Ray – cu a sa poreclă androgină și personalitate discretă – că este fratele mai-carismaticului Charles. Într-una din arhivele PBS, vocea naratorului spune: ”stătea ca o gălușcă delicioasă într-o rochie de păpușă, concentrată asupra unui maldăr de chestiuni, prea complicate până și pentru un calculator”. În consens cu politicile sexiste ale Americii anilor 50, când conștiința feministă postmodernistă încă nu prinsese contur, moderatoarea Arlene Francis spune, în introducerea unui interviu cu cei doi pentru NBC: ”întotdeauna, în umbra unui bărbat de succes se află o femeie foarte interesantă și abilă”.
Limitele implicării lui Ray în moștenirea culturală imensă lăsată Americii postmoderniste de către ”Eameses” sunt, poate, greu de conturat. Însă la un moment dat, Charles spunea: “Everything I do, Ray can do it better”.
